Academician

Esti inteligent daca nu crezi decat jumatate din ceea ce auzi; esti intelept daca stii care jumatate!
Articole
Legea privind organizarea si f...
din 27 decembrie 2001   Publicată în Monitorul Oficial nr. 843 din...

Academia Romana
  Academia Română este cel mai înalt for de ştiinţă şi de...

Regulament pentru primirile de...
1.Alegerea de noi membri ai Academiei Române se va face în condiţii...

Lucian Blaga
    Lucian Blaga (n. 9 mai 1895 la Lancrăm, lângă Sebeş, ju...

Ion Bianu
    Ioan C. Bianu (n. 8 septembrie 1856, Făget, judeţul Alba - d. ...

Ion Agarbiceanu
      (n. 12 septembrie 1882, Cenade, Comitatul Alba de Jos &m...

Constantin Anastasatu
(n. 2 septembrie 1917, Corabia — d. 26 iulie 1995) a fost un medic ftiziol...

Marius Andruh
(n. 1954) este un chimist român, membru corespondent al Academiei Rom&acir...

Eugen I. Angelescu
(n. 4 ianuarie 1896, Râmnicu Vâlcea - d. 19 februarie 1968, Bucureş...

Grigore Antipa
  Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867, Botoşani, d. 9 martie 1944, Bucur...

George Calinescu

 

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, Bucureşti — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alţii doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Îşi semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

 

 

Primii ani

 

Pe 19 iunie 1899, se naşte la Bucureşti Gheorghe Vişan, fiul Mariei Vişan . Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu şi de soţia sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă” şi copilul, se mută la Botoşani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iaşi. Aici Gheorghe Vişan (viitorul scriitor) e înscris la Şcoala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vişan (mama sa naturală) acceptă ca soţii Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu. Se muta la Bucureşti în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrităţii.

 

 

 

Anii de formare

 

Primele două clase primare la Iaşi, la Colegiul Carol I, celelalte două la Bucureşti, la Şcoala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la Bucureşti, şi îşi încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr şi pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Îşi ia licenţa în Litere în 1923. Teza de licenţă purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureştene şi timişorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Accademia di Romania, instituţie de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul şi istoricul Vasile Pârvan.

 

 

 

Modele. Ramiro Ortiz

 

 

Profesorii care i-au marcat studenţia sunt Ramiro Ortiz, care preda limba şi literatura italiană la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, şi Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din Bucureşti.

 

Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz şi student s-a născut o strînsă amiciţie. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual şi-a însuşit o „educaţie literară” de excepţie: „Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei literare şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenţiei a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârşit, şi o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz îşi începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, şi călătoreşte cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 şi tratatează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.

 

Evident o influenţă indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu şi, de ce nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia în deceniul următor.

 

 

 

Modele. Vasile Pârvan

 

 

Dacă în Bucureşti, alături de profesorul Ortiz, a avut revelaţia vocaţiei sale creatoare, în capitala Italiei, atenţia lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul Şcolii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalităţi a lui Călinescu, după Titu Maiorescu şi Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiţia şi puterea de muncă, dar şi de concepţia despre existenţă a savantului.

 

Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de cîte ori greutăţile vieţii păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obişnuită, dar în ciuda „normalităţii” ei, mintea îi era „exercitată în toate potenţele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existenţială. Viaţa este pieritoare, dar omul poate înfrînge moartea şi uitarea prin creaţie, iar cel ce urmăreşte atingerea unui anume ţel în vremelnica-i existenţă pământeană trebuie luat ca îndemn şi simbol de suflet ardent: „... dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleaşi renunţări”.

 

 

 

Redescoperirea literaturii române

 

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din Bucureşti, obţine o detaşare la Liceul Gh. Şincai şi citeşte pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătoreşte cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureşteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soţi este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunţii.

Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alţi scriitori, şi două numere din revista sa personală Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eşec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă reţeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experienţă e cea de cronicar la revista Viaţa românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar şi artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărţii de eseuri.

 

 

 

Doctoratul în literatură

 

 

Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iaşi cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită şi pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt îşi extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare şi îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferenţiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din Bucureşti.

 

 

 

Colaborări la revistele literare

 

 

În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viaţa literară şi Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn.

În perioada 1933 şi 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viaţa românească, revista înfiinţată, la Iaşi, de criticul Garabet Ibrăileanu. La Bucureşti colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundaţiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti şi de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui şi al desfiinţării revistei. Publică, de asemenea, la Iaşi în Jurnalul literar(1939). A condus revistele Jurnalul literar şi Lumea şi ziarele Tribuna poporului şi Naţiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară( devenită mai apoi România literară) şi Contemporanul. A mai colaborat la revistele Roma, Universul literar, Viaţa literară, Sburătorul, Gândirea.

 

 

 

continuarea in pagina urmatoare ...


<<
1