Rona de Sus (în , în ) este o comună din judeţul Maramureş, Transilvania, România.

Istoric

Sarea miocenă a fost în trecut exploatată între Rona de Sus şi Coştiui prin mai multe ocne. Salina, deschisă încă din sec.XIV-XV, a fost definitiv închisă în anul 1934, din cauza nerentabilităţii. Cu excepţia ocnei Apafi, toate vechile ocne sunt prăbuşite şi umplute cu apă.

Tehnica de deschidere a ocnelor conice de sare

Înainte de deschiderea unei noi ocne de sare în Ardeal şi Maramureş , se făceau deobicei foraje de explorare. Dacă până la adâncimea de 36 m (18 Klafter = 18 stânjeni) nu se intercepta sarea, se renunţa la proiect, din cauza adâncimii prea mari a puţurilor. Ideal era ca solul să aibă o grosime de max. 10-12 m (5-6 stânjeni). La un rezultat pozitiv al primului foraj, se executa un al doilea, la o distanţă de 6 m (3 stânjeni) de primul, pentru stabilirea exactă a grosimii stratului acoperitor deasupra celui de al doilea puţ. Al doilea puţ se amplasa preferenţial la aceiaşi cotă cu primul sau cu max. 4-6 m (2-3 stânjeni) diferenţă de nivel faţă de primul puţ. Un puţ era rezervat pentru intrarea şi ieşirea minierilor din ocne (cu ajutorul unor frânghii de cânepă), iar celălalt puţ pentru extragerea sării din subteran. Puţurile se săpau cu profil patratic, fiecare latură având 2,8 m (9 paşi; 1 pas = 0,3 m) până la o adâncime de 4 m (2 stânjeni) sub contactul steril-sare, după care se lărgea treptat pe următorii 4 m (2 stânjeni), cu profil tot patratic. Aici se făcea aşa-numitul “fundament”, din bârne de lemn incastrate în sare, pe care se sprijinea întregul puţ. Apoi se arma puţul, de jos în sus, la început cu un amestec de argilă, pleavă şi lână de oaie (pentru impermeabilizarea pereţilor), după care cu bârne (grinzi) de lemn. Grosimea armăturilor era de 0,3 m (1 pas), astfel ca profilul efectiv al puţului se reducea în final de la 2,8 x 2,8 m la 2,5 x 2,5 m. De la nivelul steril-sare în jos pereţii se căptuşeau cu piele de bivol, care împiedeca contactul direct al apei cu pereţii de sare. Apa care picura totuşi în mină era captată şi scoasă la suprafaţă. De la nivelul “fundamentului” în jos se săpa cu profil tot mai lărgit, conic, aşa că după alţi cca 8 m (4 stânjeni) cele 2 Puţuri alăturate se uneau. De aici, mina lua o formă conică-ogivală cu secţiunea pe cât posibil circulară (care nu se realiza practic decât rar). Mina se declara gata pentru exploatare numai după ce un agent al administraţiei salinei, stând pe un bulgăre de sare în mijlocul ocnei, nu mai putea atinge tavanul ocnei cu ciocanul. Din acest moment, salariul tăietorilor de sare scădea de la 4,5 creiţari (4,5 Kreuzer) pentru fiecare bloc de sare, la obişnuitul tarif de 1,5 creiţari. Ocna era dată atunci oficial în funcţiune, primind totodată un nume. Costurile de deschidere ale unei ocne de sare se ridicau deobicei la peste 5.000 florini (guldeni) de argint.

continuarea in pagina urmatoare ...