Cavaler (latină eques, franceză chevalier, engleză Knight, germană Ritter, italiană cavaliere, spaniolă caballero, slavă vitez, vityaz, maghiară vitéz) era denumirea pentru apropiaţii nobili cu caracter războinic ai regelui şi ai înaltei nobilimi.

Biserica s-a străduit să folosească forţa şi solidaritatea nobililor, îmblânzind obiceiurile lor brutale şi oferindu-le exemplul cavalerului creştin - un ideal moral de oştean al lui Hristos. Din secolul al XII-lea, în rândul cavalerilor erau admişi numai fii de nobili. După ce-şi făcea ucenicia la curtea unui senior, tânărul nobil primea armele de cavaler. O rudă sau seniorul său îi încingea sabia şi îi lega pintenii, apoi îi dădea o palmă după ceafă şi-i spunea: „Fii viteaz!”, ca să-şi aducă aminte întreaga viaţă de codul moral cavaleresc: obligaţia de a fi viteaz şi loial, de a respecta în lupta cu adversarul legile onoarei (a nu ataca un adversar neînarmat), de a-şi ţine cuvântul şi de a nu minţi niciodată.

Ceremonia aceasta, laică la început, a devenit, cu timpul, un ritual religios. Biserica a intervenit mai întâi binecuvântând steagul şi armele viitorului cavaler, apoi consfinţind însuşi actul învestituirii. În cele din urmă, întreaga ceremonie a învestirii se petrecea în faţa altarului. Înainte de a fi înarmat, cavalerul era supus unor practici de purificare: post, veghe, spovedanie şi împărtăşanie. Apoi, preotul vinecuvânta armele şi spunea: „Binecuvântează, Doamne, armele robului tău ca să devină apărător al bisericilor, văduvelor, orfanilor şi tuturor slujitorilor săi contra urgiei păgânilor”.

Onoarea era suprema valoare pentru un cavaler. Războiul nu era numai o meserie, era o pasiune care nu avea să dispară decât o dată cu scăderea superiorităţii militare, politice şi economice a nobilimii feudale.

continuarea in pagina urmatoare ...