Joimăriţa e soră bună cu Muma-Pădurii, dar opusul acesteia. Joimăriţa nu face niciun rău pe lume, dar e lăsat de Dumnezeu ca o dată în an şi anume în Joia Mare să facă o revizuire straşnică printre nevestele tinere şi mai ales printre fetele mari şi să le întrebe ce au făcut ele peste iarnă? Tors-au fuiorul tot? Ţesut-au pânza, şi cu calţii şi cu festila ce-au făcut? Joia cea, are pleca dis-de-dimineaţă prin sate cu câte un hârb plin de jar în mână că acolo unde va afla fete şi neveste leneşe să le arză unghiile şi degetele. Ele, când ştiu că are să le cerceteze Joimăriţa, dacă pânza nu-i ţesută, pun la fereastră un crâmpei de pânză din anul trecut, iar câlţilor şi feştilei le dau foc, ca să nu aibă de ce să se lege Joimăriţa când le va cerceta munca lor. Dar Joimăriţa miroase bine şi ştie ce au făcut ele, aşa că începe a cânta prin curte:

Pute-a câlţi,

Pute-a feştilă,

Pute-a lene de copilă,

Pute-a pânză neţesută

Şi-a nevastă nebătută.

Şi apoi ca "binecuvântare" le pune pe toate cele leneşe din casă cu unghiile şi degetele în hârbul plin de jar şi le prăjeşte bine, întrebând de ce au ele unghii şi degete şi nu fac nimica cu ele?